Asumarea acestor doua cuvinte .... rostirea cu sufletul deschis... amestec de vorbe la nesfarsit in speranta ca celalalt pricepe la un moment dat ce avem in intentie sa destainuim?
Mi s-a spus: "Te iubesc!"....m-am amuzat, am raspuns cu "De ce?" sau "Multumesc" si, cel mai important, nu am avut capacitatea sa cred ca sunt si adevarate...
Au fost momente in viata in care mi-am dorit atat de mult sa-mi tip iubirea..... clar in cuvinte, cu toate ca imi era intiparita pe chip si se simtea in fiecare suflu. Am vrut atat de mult sa spun acele cuvinte care imi par atat de dificile... nu am putut, cumva mi s-au oprit in gat, s-au schimbat pana sa fie auzite si s-au transformat intr-un banal: "Cat de... frumos este afara."
Scriu la nesfarsit si totusi nu sunt capabila sa-l privesc in ochi si .....nu-i spun nimic...
De ce atat de dificil? De ce nu ne asumam pana la capat o serie de sentimente atat de frumoase, atat de pure si curate? De ce am devenit atat de inchisi si simtim nevoia nebuna de autoprotectie dusa la extrem?
Nu trebuie fiecare s-o spuna la fiecare colt de strada sau sa strige de zece ori pe zi "Te iubesc" oricui si oricand... asta deja devine inversul a ceea ce reprezinta in esenta cele doua cuvinte. Demonstreaza falsitate si fatarnicie.
Imi doresc sa ma trezesc intr-o dimineata fara sa-mi fie ochii tristi..sa zambesc ...sa am siguranta de a-mi elibera sufletul, sa-l las sa zboare liber cu aripile deschise... sa ii spun: "azi, in sfarsit poti!" Asteptam sa auzim ceea ce ne dorim si, la randul nostru, sa ne declaram in fata altora anumite stari sau nevoi. Vorbim mereu, folosim termeni si notiuni, uneori discutam despre ceea ce simtim, alteori despre ceea ce gandim, uneori folosim vorbele pentru a fugi de noi insine... Ne dorim intotdeauna ca celalalt sa inteleaga exact ceea ce dorim sa spunem, dar oare este mereu asa? Oare chiar cuvintele noastre ajung la sufletul persoanei in cauza? Oare suntem in stare sa transmitem exact ceea ce dorim? Ne concepem speech-uri care mai de care mai complexe, le repetam si uneori parca nici noi nu ne mai intelegem desi avem pretentia sa fim intelesi. Ne ascundem printre cuvinte cand am putea rezuma totul in numai doua vorbe. Dar tocmai acestea, cele care semnifica mai mult decat orice, acestea sunt cel mai greu de rostit. Cele doua cuvinte care se scriu simplu si se rostesc si mai simplu cantaresc atat de mult incat unii dintre noi ar prefera sa care pietre de moara la nesfarsit decat sa le rosteasca cu toate ca le traiesc. Mi s-a spus: "Te iubesc!"....m-am amuzat, am raspuns cu "De ce?" sau "Multumesc" si, cel mai important, nu am avut capacitatea sa cred ca sunt si adevarate...
Au fost momente in viata in care mi-am dorit atat de mult sa-mi tip iubirea..... clar in cuvinte, cu toate ca imi era intiparita pe chip si se simtea in fiecare suflu. Am vrut atat de mult sa spun acele cuvinte care imi par atat de dificile... nu am putut, cumva mi s-au oprit in gat, s-au schimbat pana sa fie auzite si s-au transformat intr-un banal: "Cat de... frumos este afara."
Scriu la nesfarsit si totusi nu sunt capabila sa-l privesc in ochi si .....nu-i spun nimic...
De ce atat de dificil? De ce nu ne asumam pana la capat o serie de sentimente atat de frumoase, atat de pure si curate? De ce am devenit atat de inchisi si simtim nevoia nebuna de autoprotectie dusa la extrem?
Nu trebuie fiecare s-o spuna la fiecare colt de strada sau sa strige de zece ori pe zi "Te iubesc" oricui si oricand... asta deja devine inversul a ceea ce reprezinta in esenta cele doua cuvinte. Demonstreaza falsitate si fatarnicie.
Ma tot intreb de ce? Din teama? Din lasitate? De ce? .... pentru ca suntem atat de egoisti incat atunci cand le rostim simtim nevoia acuta sa ni se confirme reciproca? Suntem atat de egoisti incat am ajuns sa facem un joc si din iubire? Sa nu cumva sa fim cei care dau mai mult si primesc mai putin? Si daca nu o spune si el tot in acel moment... ce se intampla?
N-a murit nimeni din doua cuvinte. Daca nu o spune, nu inseamna ca nu o simte. Poate fiecare se teme la randul lui, poate nu stie sa rosteasca deschis ceva atat de frumos. Nici eu n-am spus-o desi mi-am dorit, desi am simtit atat de puternic incarcatura acestor doua cuvinte. Ceva m-a oprit, poate ca nu era momentul ... poate ca nu am avut curaj... poate am fost si eu la randul meu atat de egoista...''
